Un grup de români ardeleni în America, la muncă, la calea ferată, la sfârșitul secolului XIX, întorși acasă la începutul veacul al douăzecilea, parte din ei, câțiva cu copii născuti acolo (de exemplu Charlie Bărsan, personaj care coboară parcă din Yoknapatawpha lui Faulkner în cea a lui Urmuz, teritoriu real de data asta, incredibil!!!) , că urmare, cu cetățenia americană dobândită astfel, repatriați după cincizeci de ani din mijlocul obesdantului deceniu ’50, în țara în care acești ani înseamnau război rece și comisia McCarty dar și Miles Davis, cool-jazz, whiskey și Marilyn Monroe, plecați deci din țara unde nu era decît război rece, gulag, cote, foamete și lozinci și eventual țuică de prune și monopol. Între cei din fotografie povestea îi leagă pe Nicolaie Pătru (al cincilea din dreapta rândul de sus, în picioare, cel cu pălăria purtată pe ceafă – în mijlocul grupului) și pe Isaia Dobre (al cincilea din dreapta, rândul din mijloc așezați – cel cu mâinile în sân și mustăți răsucite). Primul a rămas în amintira familiei ca “Moșul lui Pătru”, iar al doilea ca “Nenea Isăică”. Nicolaie nu a facut avere și nici nu a strâns mare lucru din câștigul pe care l-a facut în America. Îi cam placea să bea. Era mândru. Cânta mult și i se spunea prin sat, cam în doi peri: ”Tistu’ ”.

Ce mai tura-vura, Tistu’ nu s-a mai întors în satul lui, adica, Albești, de lânga Sighișoara, satul lui Petoffy Sandor, unde și astăzi cei cu numele Pătru sunt destul de numeroși. El l-a urmat pe Isăică în satul de unde venea el și unde sunt numai două case in legătură cu acest nume acum, amândouă locuite de urmași de-ai lui. Isăică a făcut ceva stare. Om harnic si cumpătat, el a fost mai găzdoi, dar nu a avut copii; l-a înfiat pe unul din cei ai lui Tistu’, pe Onu, al doilea născut. Tistu’ s-a învoit, dar a ținut neapărat ca numele să îi rămina de Patru chiar și așa înfiat de un Dobre cum devenise el. În casa lui, locuiește incă o familie Pătru astăzi, dar locul în sat este cunoscut incă drept la Isăică. Odată cu venirea în satul lui Isăică, Tistu’ a luat-o de nevastă, pe sora lui Isaia, pe Ana Dobre. Astfel Nicolaie si Isăică au devenit mai mult decit doi prieteni la cataramă, s-au facut șogori. Și da, și asta mi se pare că se vede în poza lui Isăică din fotografie: om simplu, dintr-o bucată și cam dezinteresat de fleacuri: cântece și bautură. Adică, …nici fară nu se poate că îl râde lumea că el nu e bărbat, dar cu masură, ce parca îl știe lumea cât bea el dacă stă la crâșmă sufficient de mult si cu cine trebuie. Poate asta sa fie chimia prieteniei lui cu Tistu’!?… Cine mai stie!?… Acesta nu este scenariul unui film nerealizat încă, din seria “Vestul sălbatic, spectatorii uluiți și ardelenii” ci mici fapte diverse, din al căror gen, unele of fi stat probabil la originea ideii filmelor începute de Dan Pița și Titus Popovici prin anii ’80. Deci ceva, ceva adevărat istoricește există, ceea ce ne-ar putea ajuta să schimbăm uluiala pe o ridicatură de umeri. Între ele fie spus, personajul care mie îmi place cel mai mult în fotografie este femeia care se bănuiește aproape prin ușa deschisa a vagonului din spatele grupului. Mă alint crezând că e Ana Cumpanas(*) Ana, dar nu a lui Manole ci a lui Dillinger de astă dată. Firește nu e nimic adevarat cu Ana mea, personajul este numai o necunoscută cu care ma plimb la braț, când mă plictisesc singur prin parcul de lânga lac povestindu-i in gând, mister și imaginație despre alte potcoave de cai morți și care poate purta ce nume vreau eu, altul de fiecare data.

Dumitru Păiș a revenit întreg din razboi, dar femeia urma să-i moara de gripa spaniola lăsând cinci copii în grija lui, de-acuma trecuți și ei prin viață și de acolo în amintire. Cei cinci s-au răspândit care încotro, unul, cel mai mare, Maria Păiș ajungând din Meșindorful (Messendorf) ei, peste două dealuri, în satul lui Isăică, aici căsătorindu-se cu…

…Ioan Sbârcea, om cu ceva stare dar care avea sa dispară in celălalt război. O întâlnire cu Arsenie Boca care cuteriera aceste sate de la poalele Făgărașului, avea să o transforme în ceea ce amintirea îmi aduce astăzi în imagine: o femeie veșnic îmbrăcată în negru citând din Biblie cu orice prilej. Arsenie Boca o atenționase tăcut și premonitoriu făcându-i semn cu degetul, având în vedere dispariția soțului legim, nesiguranța morții lui și ce-ar fi putut decurge din asta, ca urmare a nelămuririi dispariției bărbatului ei… a crezut ea atunci. Astfel ea a devenit Mama Sbârcii, singură, fără copii, având grijă de alții, ai surorii ei.

Aceasta soră, Elisabeta Păiș, după ce primi puțină școală fu trimisă de Dumitru după frații mai mari la București, noua destinație de emigrare după Marea Unire, unde se angajă o vreme secretară la fabricile Danubiana, locuind la o verisoară Lucreția, undeva in zona Pieții Rosetti, verișoară care nu o prezenta ca pe o rudă celor care veneau în vizite ci ca pe o fată in casă atunci când chiar nu mai avea de ales. Ea avea sa se căsătoreasca cu Emil Pătru fratele lui Onu cel înfiat si amindoi băieți dintre cei patru a lui Tistu’, ăl din America, Moșul lui Pătru, și se mută după bărbatul pe care il găsise Maria, ajunsă și ea dupa bărbat intâmplator in satul lui Nicolae si Isăică, În ultimii ani ai vieții Elisabeta, mormăia că cea mai fericită vreme pe care și-o amintește este totuși cea în care a stat la Lucreția în București.

Aici mai sus, care va să zică, sunt trei personaje principale: unul lipit de o ușă de hambar, în uniformă crăiască, trist si poate speriat pe frontul uneia dintre cele mai importante operațiuni ale primului război mondial – Galiția, ceilalalți privind melancolici sau încrezători în viitor, într-un grup lipit de un vagon al căii ferate pe care oamenii ăștia o construiau in America cot la cot cu chinezi si alți venetici fără prea multe din care să poată alege. Personajul secundar Ioan Sbârcea în uniforma lui de sergent imperial în Miskolk undeva în Ungaria. Trei ipostaze separate, surprinse cu camere cel mai probabil diferite într-un moment de flash back al vieții lor pe când nu aveau înca nici o legatură unul cu celălalt, nici măcar aceasta forțată de înșiruirea de rubedenii si cumetrii ai acestei povesti poate o născocire metafictivă. Toate astea le știu eu in plus față de alt privitor, acum când mă uit la cele trei fotografii și la aparatele pe care le puteai cumpăra în acea epocă. Tot restul este farmecul fotografiei de portret de familie. Fotografii pe care le vezi si spui: aicea sunt io cu Doru, taică-tu la joacă în spatele școlii. Toate ad-printurile: oferta aprilie-mai 1905.

*) Ana Persida Cumpănaș –născută în Banat în satul Lunga, și emigrată în America în anii ‘20, cunoscută dupa numele Ana Sage dar ulterior asasinării lui John Dillinger ca Woman in Red de folclorul american, Apare ca personaj atât in filmul Public Ennemy (2009) cât și mai ales in romanul “Femia in roșu” a colectivului Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș Participarea ei la acțiunea FBI-ului de anihilare a gangsterului a fost motivată de amenințarea cu pierdera permisului de ședere în America ca urmare a activității ei de proxenetă. Deși l-a trădat pe Dillinger, ea a fost totuși expulzată revenind in România unde și-a dus viața în anonimat.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Ana_Cumpănaş).